De ce puzzle?

Cand eram mica eram absolut innebunita dupa puzzle. Sincer! Tata imi aducea cutii dupa cutii dupa cutii si eu nu ma mai saturam. Adevarul e ca am crescut cu un puzzle in brate. Da, mai aveam si eu papusi si jucarii de plus ca orice copil normal, dar principalul era PUZZLE. Acum, trebuie sa recunosc, imi placea si de Bianca ( Bianca era o papusa mare mare, blonda, cu o funda rosie cu buline pe cap pe care am primit-o cand aveam 4 ani de la Mos Craciun; i se tot rupea o mana), dar iubeam jocul ala la care nu-i mai dau numele aici, ca ma repet.
           De fapt, toata generatia de tanci din 99 avea cate un puzzle (cel putin) acasa. Dar eu eram experta! Stateam ore intregi la cate un puzzle cu pisicute sau cu Alba-ca-Zapada si ma durea atat de rau spatele cand terminam, dar eram fericita. Cand se facea noapte (la 8 ) si eu nu terminasem vreun puzzle, il luam fff frumos cu o coperta sau ceva si il puneam langa pat, sa nu-l strice nimeni. Si faceam toate puzzle-urile pe care le prindeam. Stiu ca ma certam cu Vladut care avea un puzzle fain si mare pe dulap si nu mi-l dadea. Era cu Inspector Gadget…
            Dar ce lagatura au toate astea cu blogul meu? Ei bine, cand aveam vreo 5-6 ani, mi-au dat ai mei un puzzle mare si greu cu multe multe piese. Am incercat sa-l fac si aproape l-am terminat…dar imi lipseau cateva piese (era vechi puzzle-ul).
          Dupa ce am crescut ( nu ca as fi acum mare ), mi-am dat seama ca viata e ca un puzzle fara cateva piese. Scopul nostru e sa le gasim.Eu inca incerc … Vreau sa vad imaginea care se va forma.

A fi sau nu la fel sau Teoria Turmei

Citisem un articol foarte interesant pe blogul Iuliei Arion ( pe care vi-l recomand cu incredere ) despre o problematica foarte interesanta: daca intr-adevar notiunea de ciudat sau normal ar mai avea sens cand de fapt nu stim daca lumea este sau nu cu susul in jos. Am simtit insa nevoia sa completez putin articolul ei, dar cred eu, dintr-o alta perspectiva.

Daca esti ciudat, sau nu.Dar mai bine zis… Daca vrei sa fii ciudat sau nu. Pentru ca, vedeti voi, exista anumite specimene care vor cu tot dinadinsul sa ne arate ca noi suntem turma si ei sunt oile in dungi care alearga fericite pe taramurile unicitatii.  Eh, da. E normal sa vrei sa fii diferit…cu totii ne dorim asta, nu? E pur si simplu, nevoia de autoafirmare ( care, pe scara necesitatilor are cea mai mare valoare). Cu siguranta vom dori intotdeauna sa fim altfel, unici, speciali in felul nostru. Mai cu coarne pe scurt. Dar de la asta si pana la a ajunge la cazul in care vrei cu tot dinadinsul sa pari diferit e cale lunga…

E o chestie de ipocrizie. Tu, vazand ca nu ai nimic fata de ceilalti muritori de rand vrei sa sochezi prin ceva. Si asa, devii tu “diferit”: incepi sa pori haine diferite, sa vorbesti diferit, sa faci chestii diferite, sa vorbesti diferit si in mare parte, sa faci tot ceea ce turma Nu face sau Nu Vrea sa faca.Incepi sa critici chestiile comune pe care le face turma, ca de pilda a intra pe Facebook ( just example). A, si tu intri? Doamne, nu stiu ce aveti voi cu Facebook`ul asta… Sau ceva de genul. Vei incepe sa fii paranoic si sa renegi toate lucrurile pe care le face turma. De ce? pentru ca ai impresia ca turma te priveste ca pe un specimen nou si inedit. Ei, afla acum de la mine ca ai cam 2 posibilitati:

a) Sa fii privit ca un emo ceea ce ti`ar aduce uneori blamarea=> marginalizare

b) Sa fii privit ca un ciudat/ nebun => marginalizare

Si nu vrei asta, nu?As vrea totusi sa precizez ca aici vorbim de niste demagogi. Ipocriti. Si  nu de cei ce se diferentiaza in mod natural. Stii, turma are totusi simturi. Si cand turma vede ca tu impingi turma cu copitele in loc sa le folosesti sa iesi din ea, ei bine, va crede ca esti…naspa.

Concluzie: Fii ciudat, dar nu cauta cu tot dinadinsul asta.

Daca totusi faci asta, nu incerca din rasputeri sa arati ca esti ciudat.

Daca totusi faci asta, nu critica turma ( turma e mare, tu esti foarte mic)

Daca totusi faci asta, incearca sa termini ( turma se enerveaza repede)

Daca totusi nu faci asta, tipule, las`o balta! Turma e periculoasa

P.S: Turma ii felicita pe cei ce sunt diferiti prin felul lor de a fi si parasesc turma in cautarea unor idealuri marete care insa nu se interpun idealurilor turmei.

Incipit vita nova

Acum, stiu ca e un paradox total pentru mine, cel putin. Dar, adevarul e, trecand peste toate dilemele privin subiecul, adolescentul e acelasi peste tot. Si daca Eliade il copiaza pe Papini, atunci o sa-l copiez pe Eliade ca sa-mi gasesc niste epigoni.

Incipit vita nova. Ar trebui sa lamuresc totusi putin ce e cu viata mea ca sa pot sa ma analizez mai in profunzime. Am intrat la Liceul Militar cu cea mai mare medie. Am rostit un discurs in fata Secretarului de Stat, in timp ce imi tremura fusta in spate. Am fost primita cu bratele deschise. Am luat un 2 la sport pentru ca nu am fugit indeajuns. In rest, am facut mate si engleza si romana mea scumpa pe dupa colturi, am ras, am stat nopti intregi sa-mi invat la geografie si am facut planton 3 de la 2 la 4. Mi-a fost frica de fantoma liceului si am vazut prima zapada dintr-un coridor intunecat si rece. Am racit, mi-am facut prieteni. Am invatat sa iubesc. Si, intr-un final, mi-am inceput viata de liceu salutand cu mana la bereta. A fost cea mai uimitoare experienta din viata mea.

Apoi, am plecat. Da, am plecat din Lm. Ca sa raspund insistentelor publicului general, am avut probleme de sanatate. Si am plecat. Daca regret semestrul acela? Nici macar o secunda. A fost superb. Dar a trebui sa se termine. M-am reintors acasa, dupa ce am plans cu colegii, am fost aruncata in sus de 30 de ori ( pentrul numarul elevilor clasei 9A) si am fost aplaudata. A fost trist. Dar m-am reinotors acasa

Acum, filologie. Viata mea. Fac romana in fata tuturor si ma duc la nationala a cincea oara. Scriu cat se poate si incerc sa-l deslusesc pe Ortega y Gasset in Studii despre iubire. Dar, cui ii pasa? Am 15 ani si am dreptul sa-mi ascult inima. A fost o avalansa de emotii inceputul meu de an. Si din nou, nu regret nimic. Stiu ca vor trece 20 de ani si o sa rad cu lacrimi de tot ce fac. Pana atunci, ma reapuc de blog. Pentru mine, si pentru ceilalti.

P.S: Sunt din nou aici. Si nimic nu o sa-mi mai stea in cale. Am dreptul sa visez.

                                                                                            Phye

Din nou… Sau?

Mda… din nou acasa…cel putin pentru acum…sau? Sau nu prea. Ma invart in cerc. Dau de patrat. Il ridic la patrat si ma simt bine. Acum sunt mai mare. Dar tot in cerc raman.

E criza, dar romanul e tot dreamer…

           Puteti sa-mi spuneti ca aveti buzunarele goale si ca miroase a lipsa, dar nu ma puteti contrazice acum. Romanul este si va fi un dreamer adevarat. Daca nu ne mai ramane nimic, ramane speranta fratilor! Asa ca mai ramanem cu Fondul Speranta. Ca si ea trebuie finantata… Trebuie sa o mentinem si sa ne cladim casele pe ea, sa ne platim ratele, sa ne crestem copiii si sa mergem la mare anul asta pentru simplul fapt ca AVEM speranta. Noi CREDEM ca va fi mai bine. Poate Boc sa ne ia si viata din noi, ca noi avem SPERANTA. Si pentru ca o avem, o ducem la absurd. Si incercam sa gasim moduri usoare de a ne indeplini dorintele peste tot. Chiar si acolo unde NU sunt… Totul fiindca speram.

           De ce spun chestiile astea? Pentru ca romanul nostru ( aka Dreamer Human Being ) crede in mituri. El crede si are o atat de mare convingere ce ceea ce i s-a scris pe placuta din fata lui este adevarat, incat vrea sa fie dreamer si cu ultimul banut. Dar daca a vazut ca dorintele vin odata cu 50 de bani, 2 ochi inchisi si o fantana, si-a dat seama ca ar fi chiar profitabil sa incerce in alte locuri publice….

             Traditia a inceput, pentru mine, la Bran. Atunci am descoperit eu “locul standard de pus dorinte”. La Bran este o fantana in mijlocul unei curti, numita Fantana Dorintelor, unde lumea este incurajata sa isi arunce maruntisul cu ochii inchisi si sa-si puna o dorinta. Lumea crede si arunca. Am vazut acolo bani de pe vremea lui Pazvanti Chiorul pentru ca inca de pe atunci romanul credea. Recunosc, am aruncat si eu. Asta este speranta. Dar mai tarziu, fantana dorintelor a fost gasita in general prin toate locurile cu apa….

Este una la  Manastirea Cozia…

Una La Muzeul Satului …

 

Una la Manastirea Sinaia …

 

Si lista poate continua cu fantanile arteziene din tot cuprinsul Romaniei. Daca iti faci fantana arteziana in curte, vezi sa arunci bani in ea…Ca si aia indeplineste dorinte

La Pestera ursilor de exemplu, unde este muuuulta umezeala, vedeai banuti peste tot…. In fiecare baltoaca de`aia. De ce? Pentru ca romanul e dreamer frate… El crede si atat. Acum, mai conteaza pe unde ne punem dorintele? Apa sa fie. Niciodata n`am inteles chestia aia. ORICE recipient cu apa are puteri magice? Nu stiu. Dar nu-i nimic… Mai arunc niste banuti  si vad unde mi se implinesc dorintele…

Poem de clar de luna…

Noapte venetiana

Ma plimb pe marele canal Venetian
Sub cerul negru ca o gondola goala
Privind pendula ce se zbate stearpa in cadran
Nebuna, disperata ca totusi existam
Pe notele de smoala.

In urma am lasat vazduhul noptilor trecute
Si am pornit fara sa stiu ce sunt, ce esti, ce este
Spre mastile necunoscute
Si spre fantasmele tacute
Ce semanau cu o poveste.

Si daca nu-i uman, de nimfa fie !
Lunatic linistite mituri…
Ce canta-n aer poezie
De dulce, falsa, prozodie
Si zburda infinit spre infinituri.

Vorbesc, deci exist…

Sunt din ce in ce mai convinsa ca m`am nascut sa vorbesc. Pot sa vorbesc oricum, tot timpul, cu oricine si despre orice subiect. Oricum o sa aduc discutia unde vreau eu… Fluxul meu verbal este continuu si nestavilit si lumea s`a obisnuit cu mine. Asa sunt eu. Poti sa traiesti din cuvinte si desi vorbele nu tin de foame, pot aduce bani ,care pot aduce mancare, care ma poate satura. Asa ca m`am hotarat sa traiesc din a vorbi. Cred ca cea mai mare pedeapsa ar fi sa fiu inchisa intr`o pestera singura. Poate m`as apuca sa vorbesc cu mine. Doamne, zici ca`s EBA. WTF! Ce fain e sa vorbesti… Frate, naspa`i sa nu poti vorbi… Cred ca as innebuni daca as fi surdo-muta. Poate as scrie, dar e mai rapid sa dai din buze… Eficient, nu?

          Vorbitul te poate scoate din orice. Dar din orice, pe bune. Suntem oameni ,nu roboti, deci tot din acelasi aluat suntem facuti. Asa ca o sa fac ce stiu mai bine. Ma fac purtator de cuvant pentru orice. Ma port pe mine. Interesant e ca as putea vorbi si despre o caramida…am incercat. Si despre o sticla de apa minerala. O sa pot vorbi tot timpul si mi`am dat  seama de asta la discursul de sfarsit de an. Mi`e usor, ma simt bine cand dau din gura. O sa vorbesc mult mult de tot, unde, cand, cum, cu cine pot. O sa vorbesc prin orice mijloc. Asta`mi place sa fac, asta sunt eu.

   Traiesc dupa principiul:    ” VORBESC, DECI EXIST”

Dude, that`s crazy!

Home?!?!

Hello world! Mi se intampla o tona de lucruri incredibile si eu sunt in cosmos. Pe bune, daca as avea aripi as fi parasit demult legile fizicii si as fi sfidat gravitatia. Oricum cred ca am sfidat orice reguli. La mine exista Yin si Yang si Karma si ce mai vreti voi si totul tine cu mine. Deci… Am terminat anu scolar “vacca cum laude” ( ) )  cu multe lacrimi si un discurs tinut de mine langa colegii care au plans si au ras la  fiecare 2 secunde. Ultimele clipe ne`au legat… Mi`am parasit scoala cu inima stransa si am pasit spre altceva. Acel altceva s-a materializat in Liceul Militar. Am fost la probele scrise ( ultimele) si le-am luat. Zburam si eu pe`acolo pe platou in culmea fericirii si nu`mi venea sa cred ca intru… YEY man! Si apoi mi`au dat lovitura de gratie… I FINALLY GOT IN! DUDE, that`s crazy! Oricum… am fost exaltata. Nu exista cuvinte. Pe bune, nu exista. Mi`am regasit prietenii in telefoanele si mesajele de dupa si am fost happy din nou. Am cunoscut  gramada de oameni mijto la liceu, viitori colegi si apoi m`am intors in vechea eu- cu intariri.

     Pe de o parte, ma incanta noutatea. Totul e fantastic. Pe de alta parte, renunt la o gramada de chestii-prieteni, colegi, generala, profi, acasa, Aiudul meu mic si inghesuit, lucruri pe care le`am iubit. Dar am ales si merg mai departe. Raman cu blogul ) si cu schimbarile care mi`au definit viata. M`am agatat mereu de extreme si asta sunt eu. Plec si raman. Viata mea nu mai e acelasi puzzle. Am adaugat inca o piesa- Jurnalul de LM`ist.

Nutz!!!

Era safe! )

Jurnal de vacanta prematura.

Stef, am luat virusul!!! Da, da si pe cuvant ca`mi place sa fiu bolnava :D:D. Vineri, 14 mai 2010, ora 8:00. Teza istorie. Nu`mi invatasem ultimele 2 lectii ale capitolului si eram in faza “razboiul mondial a fost un complot la adresa people-ilor de clasa a 8-a”. Si am avut o bafta… Nu ne`a picat niik de genul asta . In rest, teza simpla si nu am fost nevoita sa copiez. Totul ok, ma simteam cu 3 kg mai usoara dupa. Over!

Vineri, 14 mai, ora 9:10. Laura in fata la Fornetti ( bdw, asa se scrie ) ? ) . Daniela si Roxy in masina. Unde mergi? In chei. Vii si tu?. Da, wtf! L`am recrutat si pe Vlad si intr`o juma de ora eram in chei intr`un frig de iti ingheata neuronii, imbracata intr`un tricou si peste geaca mea de piele rosie, asteptand participantii la un concurs de alpinism ( kids de altfel) si discutand cu Vlad si Laura despre Dumnezeu. Mda… Ce caut eu aici? Unknown. Anyway, peste o ora eram pe o stanca, inHAMata si cu o casca rosie pe cap. Cum am ajuns eu acolo imbracata cu cei mai stramti blugi ai mei nu stiu…Inima mi`am lasat`o undeva jos si eu vedeam numai prizele si auzeam numai “putin la dreapta, hai si nu pune genunchii!”. GOD a fost COOL! Si am ajuns in varf si mai apoi coborand in rapel. Si asa, scriind eu la teza despre Congresul de la Berlin am ajuns la convingerea ca omul a fost intai maimuta. Si inca este.

So yeah, I`m nutz!

P.S: Mai nutz decat Lica Toporas despre care o sa scriu cat de curand

P.S.S: Aveti nijte poze, asa ca sa stiti ca nu mint )

Spider Me )

Notite

Am avut un weekend organic. Adica am vegetat. Stiam ca am multe de facut si o gramada de termene ( autoimpuse ) dar nu am avut chef. Am tot amanat si iata ca se sfarseste weekendul asta de nimic in asteptarea incarcarii unui nou episod din Vampire Diaries. Asa ca scriu ca sa nu uit.

Am avut o saptamana ciudata. Am fost nevoita sa imi reiau activitatea “Ala-bala” sub comanda ( STRONG de tot ) ) a profei de muzica. 14 ani si melcul inca se duce la apa. Vinerea viitoare avem recital la Alba. Imi vine sa ucid, mi-a stricat toate planurile de 1 mai. Apropo de asta, mergem cu clasa ( clasa in majoritatea ei de … ) la Sloboda. Gura mea a fost de-a dreptul gigantica in timp ce incercam sa impac pe toata lumea. Ca sa aud o zi mai tarziu ca va ploua de 1 mai. Stii ceva nene? Dorm pe ploaie in cort.

Am dat o teza la romana. Aiurea, usor da mai mult aiurea. Testele “MISA” sunt o porcarie. Miercuri am teza la mate. Doamne, apara-mi fituica ). Nu, ca ma am si cu matematica…ceva ceva scot eu. Nu am nicio treaba pe sfanta lume, cu exceptia antrenamentelor care de la un timp merg din ce in ce mai bine si a organizarii zilelor. Am scris in prostie. M-am certat cu lumea. Am mers cu bitele pana in Poiana. Am fugit 1 km in 4 minute si 15 secunde. Am stat la povesti cu profa mea de fizica in “camaruta”…o sa-mi fie dor de ea.Va las…mi s-a incarcat destul serialul. Mai scriu…mai tarziu poate. Sau maine. Ce conteaza? E un blog-scrii cand vrei.

Pa!

Nu stiu…nu stiu…

De parca…Hai sa vorbim serios! Te uiti in fiecare zi la tine in reflectiile de la stilou si in fata tablei proaspat spalate cu miros de otet amestecat cu suc natural de grape ( ca altele nu se vand <<WTF>> ) si cu voma de azi dimineata cand te-ai decis sa nu mai fi cine esti. Pacat, pacat…te irosesti si acum, cand vorbesti cu mine… si mie nu-mi vine sa cred ca inca esti dincolo de ecran. Ecranul PC-ului, al telefonului si al tonului de apel. Sau poate ca eu m-am schimbat si nu mi-am dat  seama. Parca mica mea escapada a sarit cateva etape ale timpui peste mine si eu am ramas in urma, dezorientata de ce se intampla, dezamagita de convingerile mele si disperata sa gasesc ceva palpabil. Eh… dar nu, nu cred. Tu te-ai grabit sa fugi de tine si acum crezi ca esti tu insuti. Nu…nu…nu… Am incercat, nu merge. O sa fi acelasi ipocrit cu tine si nu o sa faci decat sa-ti curga smoala prin vine. Asa ca nu te uita asa la mine- nu ma mai intereseaza nici cat negru sub unghie. Dar imi pasa de tine-dureros si adevarat. Asa ca ma uit la tine, ma uit la mine si apoi imi dau seama ca unul dintre noi nu mai are tangente cu realitatea. Poate ar trebui sa ma recompun intr-o alta gama sau poate tu ar trebui sa canti la alt instrument. Caci ori nu te mai inteleg pe tine, ori m-am pierdut in propriile ganduri. Ramane de vazut. O sa treaca si asta…toate au trecut. Dar ceva s-a rupt acolo si nu stiu cum sa-l repar.

Phye